Somesul Cald, Doda Pilii

Duminica 18.09.2005 – Desi sambata soarele ne-a incantat cu razele sale, ca intotdeauna cand planifici o zi de pescuit pentru a doua zi, sansele sa fie la fel de frumos sunt aproape nule. Cel putin in cazul meu este o teorema verificata in ani si ani de pescuit. Si cu toate acestea, optimismul nu m-a lasat prada norilor ce s-au adunat duminica de dimineata desupra Clujului. Am ezitat putin deoarece ceilalti nu prea mai aveau chef de iesit, dar in nici un caz nu aveam de gand sa-mi petrec una din putinele zile libere in fata televizorului.

Spre suprinderea mea, una dintre amice imi impartaseste ideile pentru o iesire si ne pornim pe drumul spre Oradea, eu cu unditele in portbagaj, ea cu cartea in geanta. Ajungem in Gilau si masina nu vrea sa o ia in partea stanga spre lacuri. Din mers ma hotarasc: auzisem prea multe despre Somesul Cald si Doda Pilii in ultima vreme, ca zona sa ramana nevizitata nici in anul acesta. Ajungem in Huedin, ne facem provizii sa nu murim de foame prin munti si pornim pe drumul ce duce catre Belis.

O ploaie marunta, mocaneasca, incearca sa ne sperie dar ce o fi o fi. In zare norii parca nu mai erau asa desi si chiar niste raze razlete de soare razbeau ici si colo. Facem dreapta catre Rachitele si ajungem in sat. Fiind pentru prima data in zona ne oprim sa cerem indicatii iar localnicii binevoitori ne confirma ca suntem pe drumul cel bun. Drumul din Rachitele incepe sa devina din ce in ce mai rau dar macar vremea parca incepe sa tina cu noi. Incet incet atentia ne este abatuta de la drumul anevoios la peisajele superbe ce incep sa prinda contur. Avem de facut 16 km in pasul furnicii dar macar ne salveaza privelistea. Paduri verzi presarate de poieni, dealuri ce urca si coboara din toate partile iti muta gandul de la toata grijile de zi cu zi. Ajungem la o intersectie de drumuri foretiere si avem noroc cu o pancarta ce indica directia spre Doda Pilii.

Suntem destul de aproape si eu din ce in ce mai nerabdator sa dau de apa ce o mai vazusem doar in poze. Langa noi un parau limpede ca si cristalul curgea rapid de-a lungul drumului. Nu poate fi ceea ce cautam deoarece in poze parea mult mai mare. Oprim sa vedem paraiasul, eu explic entuziasmat ca este exact ceea ce-i place pastravului: apa de munte rece, bolovani, radacini, zeci de locuri unde se poate ascunde in voie. Nu o sa-l vedem dar stiu sigur ca este acolo. Singura nelamurire era cum de paraiasul acesta avea sa se metamorfozeze in splendoarea de rau din poze doar cativa kilometrii mai jos. Ne urcam iar in masina si urmam cursul apei. Raul intr-adevar parea sa se mareasca, dar in nici un caz suficient. Ajugem la un podet unde cineva ne lamureste situatia putin confuza in care ne aflam: mai sunt vreo 2 km pana la Somesul Cald, aceasta e doar o vale. Suntem chiar la marginea satului Doda Pilii si nu mai am rabdare sa ajung la apa.

Ceea ce a urmat a fost mai mult decat o rasplata a faptului ca am plecat din Cluj pe ploaie si vreme urata si am strabatut drumul mai mult decat anevoios. Soarele si-a facut aparitia si raul serpuia limpede si alene in fata noastra. Poate ca cei mai multi dintre voi sunteti obisnuiti cu asemenea peisaje si nu va mai impresioneaza dar pot sa spun cu mana pe inima ca eu, de fiecare data, primele minute le pierd contempland privelistea. Conduceam incet de-a lungul raului dar ochii mi-erau mai mult de-a lungul albiei. Explicam pierdut: uite acolo se poate sa fie clean, acolo sare lipanul si acolo e loc bun de pastrav. Cel putin asa mi-ar fi placut mie sa fie. Cea mai mare parte din viata de pescar am petrecut-o pe Crisul Repede, rau pe care am inceput de la sapte ani sa pescuiesc si de care nu ma pot lipsi nici acum, douzeci de ani mai tarziu. In partea superioara a Crisului unde am deprins eu pescuitul, raul este la fel de superb: zona de munte, locuri minunate si involunar de fiecare data cand ajung pe un rau de munte caut ceva asemanator. De data aceasta asteptarile au ramas mult in urma fata de realitate. Raul este suficient de mare, praguri, repezisuri, stanci, toate formatiunile ce visam a le intalni in cautarea pestilor.

Opresc masina si fiecare face pregatirile necesare, unii cu cartile altii cu unditele. Pun ceva ce aduce a Red-Tag pe batul de musca si plin de entuziasm ma lansez inspre clenii ce sigur ma asteptau. Ma uit la apa si nu stiu de unde sa incep: pragurile imbietoare sigur ascund bestiile cu o mie de ochi. Si poate chiar ceva mai mult. Dar mai sus se vad sarituri (n-as baga mana in foc dar cred ca sunt lipani). Mai jos raul isi face loc printre niste stanci, apa este destul de adanca, iar intr-un fel de golfulete se vad retragandu-se din cand in cand bucati frumoase care iau apoi iar calea suvoiului. Nu am foarte mult timp, maxim doua ore, deoarece mai avem de vizitat, este destul de tarziu iar drumul de intoarcere anevoios. Mai mult caut si admir decat pescuiesc. Totusi am vreo doua urmariri. Nici nu ma obosesc sa schimb musca deoarece e suficient pentru azi. Ajung si la suvoi dar clenii nu par interesati de ce le ofer. Lansez intr-o astfel de iesitura si rapid am un atac. Pastrav e gandul ce insoteste a doua lansare iar de aceasta data atacul e decisiv. Un pastrav cat palma ia rapid calea apei, mai repede decat probabil s-ar fi asteptat. Plin de bucurie ma intorc inspre masina si ne mutam cateva sute de metri mai jos sa mai vedem niste locuri. De data aceasta intra in actiune un vobler mic. Lansez de cateva ori si un clean de cateva sute de grame ataca fara retineri. Nu e captura vietii dar e suficient sa-mi aduca in suflet bucuria capturarii unui peste frumusel. Si se pare ca pestele nu a avut un efect benefic numai asupra mea deoarece amica cu care eram ia batul de musca, se posteaza langa un prag si tine musca in suvoi. Si cat mai fac eu niste lansari nu se mai misca de acolo. Nu-mi vine sa cred nici acum ce repede a prins-o pescuitul. Desi nu prea avea sanse sa prinda peste, a descoperit un amanunt mic si nesemnificativ, pe care multi dintre noi l-am descoperit la inceputul vietii noastre de pescari dar pe care majoritatea incet incet il uita: pescuitul inseamna in primul rand relaxare totala, detasare de probleme si abia apoi peste. Sunt curios daca cineva ce sta cu undita in mana se gandeste la problemele ce-l macina zilnic. Eu unul deloc, si poate in asta consta mare parte din placerea practicarii acestui sport.

Ridicam ancora si ne grabim inspre locul de varsare a raului in lacul Belis. E ultimul obiectiv inainte de a lua drumul Clujului. Primim iar indicatii din sat cum sa ajungem in coada lacului si culmea chiar ajungem. Spun asta deoarece se intra pe niste drumuri destul de intortocheate si fara nici o indicatie. Raul se lateste si incet incet se contopeste cu lacul. E deja destul de tarziu, dar nu ma pot abtine sa nu fac cateva lansari cu batul de musca. Nici nu mi se mai pare neobisnuit ca partenera de pescuit ia batul cu vobler, si incepe sa faca niste lansari. Ii explic in doua minute cat de cat tehnica si cam ce trebuie sa faca si o las sa se distreze in continuare. In larg sarituri destul de impresionante. E clar, doar sa-mi faca mie in ciuda. Si mi-am promis ca nu mai vin la lacuri fara barca. Culmea un clean de-abia intrat in legimitate inhata Red-Tag-ul ce ramasese inca pe bat. O ploaie usoara ne aminteste ca trebuie totusi sa pornim la drum. Mai aruncam o privire la salturile de pe lac si masina porneste usor pe drumul de intoarcere.

Ne grabim deoarece nu mai vroiam sa ne intoarcem prin Huedin, ci sa vedem si zona Fantanele, Marisel si sa ajungem la salba de lacuri Tarnita, Somesul Cald si Gilau. Incepea sa se insereze si chiar sa ploua, dar acum mai era o problema, putea sa-si faca si vremea metehnele ei. Mai prindem trecerea pe langa lacul Belis pe ceva lumina, dar pe cand trecem peste munte prin Marisel seara se lasase deja de-a binelea. Povesteam inca entuziasmati de locurile pe unde umblasem, de natura de la Doda Pilii, de splendoare de rau. Culmea, se pare ca pescuitul a prins-o de-a binelea pe amica mea, spunandu-mi ca de acuma va privi altfel (de cate ori o sa vada) un rau, o vale, cu gandul la peste si la posibilitatea de a pescui acolo. Zambesc deoarece cunosc foarte bine sindromul. Si ca ziua sa fie completa pe cand coboram inspre Tarnita, ne este dat sa mai traim un fenomen grozav: ceata se ridicase, ploaia s-a oprit, iar din sosea ieseau aburi ca-ntr-un decor de film. Noaptea destul de intunecata din cauza norilor si a cetii ce inca nu se raspandise complet dadea o senzatie de film de groaza. La lumina farurilor soseaua parca fierbea in fata noastra iar cand sase puncte rosii au aparut pe marginea din stanga a soselei trebuie sa recunosc ca mi-am pus niste semne de intrebare. Probabil la fel se intreba si omu cu cele trei vaci a caror ochi ii vazusem printre aburi, ce mai cauta lumea la ora aia in inima muntelui. Bineinteles ca dupa ce am trecut de om si vacile lui ne-am distrat copios.

Pe cand am ajuns la lacurile din apropierea Clujului era deja noapte asa ca nu am mai prea avut ce vedea. Dar nu mai avea nici o importanta deaoarece ziua fusese abosolut superba. Am vazut locuri noi, zone care ma fac de fiecare data sa ma intreb ce cauta lumea in tari straine cand avem asa ceva la noi in tara si nu in ultimul rand am mai reusit sa aduc pe cineva in randul pescarilor, chiar daca mai mult cu gandul.