S.O.S. – Pescuitul in apele de munte

“Dintr-un om poti sa faci oricand un vanator, dar dintr-un vanator om… niciodata”, spunea o veche zicala romaneasca. Nu stiu daca este adevarat si pentru pescari, insa un lucru este cert: odata virusul pescuitului intrat in sangele unui om, acesta nu mai poate fi combatut. Pescarii pot fi clasificati dupa o multime de criterii, insa dintre acestia se detaseaza o categorie speciala: muscarii. Muscarul este intr-o continua cautare a pestelui si o continua batalie cu acesta. Este pescarul care cauta cel mai nobil peste, dar si cel mai greu de prins din apele de munte: pastravul. Nici lipanul nu se lasa mai prejos si el fiind un peste greu de prins, considerat de unii chiar mai nobil decat pastravul.

Ce poate fi mai frumos deci pentru un muscar daca nu o partida de pescuit in mijlocul naturii, o continua cautare dupa cel mai nobil peste din apele de munte? Nimic nu se compara cu senzatia pe care o ai cand simti taria pastravului si a lipanului in momentul in care decide ca musca ta arata mai bine decat tine si chiar decat orice a vazut el pana atunci sau arata prea bine ca sa fie lasata in viata. Chiar daca nu prinzi nimic este o placere sa te afli in mijlocul naturii si sa colinzi apa in cautarea misteriosului salmonid.

In zilele noastre rar se mai gaseste un loc unde sa colinzi apa de dimineata pana seara si sa ai si ceva satisfactii majore, macar ca si cele de mai jos…

Nu vreau sa par pesimist insa trebuie tras un semn de alarma. Incet dar sigur fondul piscicol se degradeaza. Daca in urma cu 15 ani mai existau exemplare valoroase aproape in toate apele de munte, acum rareori se mai gasesc, doar acolo unde vreo pastravarie care a supravietuit tranzitiei s-a mai preocupat de repopulari. Interventia omului in ecosistem duce la distrugerea acestuia. Poluarea este din ce in ce mai prezenta chiar si in creierii muntilor.

Rumegusul aruncat pe firul vailor de munte nu este doar un factor ce influenteaza negativ calitatea apei, oxigenarea fiind mult mai mica decat minimum necesar, dar pune in pericol si pe pescari, care sunt supusi la adevarate cascadorii in momentul in care se deplaseaza pe albia raului, aceasta devenind un adevarat patinoar. Desi s-ar crede ca in astfel de locuri binecuvantate de Dumnezeu nu exista poluare chimica, neexistand nici o sursa, ei bine aceasta exista facandu-se simtita prin ploile acide. Si de parca nu ar fi de ajuns omul continua sa distruga: braconajul. Un dusman nevazut care distruge cate un pic din placerea si relaxarea muscarului, mereu in cautarea marii capturi pe care sigur nu o va gasi in astfel de conditii. Un localnic (fondul de pescuit X) mai in varsta imi spunea: “undita nu mai e undita, si carligul carlig, ci e pe stalp si osie, pe foc si plasa”.

Sa admitem ca braconaj si poluare a existat si acum cativa zeci de ani. Insa s-a luptat impotriva lor si prin repopulari, aceasta fiind diferenta majora. La noi insa in ultimul timp s-a cam uitat acest lucru. Lipsa fondurilor materiale, dar si a materialului genetic a dus la o scadere drastica a exemplarelor de pastrav si lipan in apele de munte. Daca in anii ’80 intr-un fond de pescuit, de exemplu un lac de munte, se faceau anual repopulari cu 10.000-15.000 de puieti de pastrav fie indigen,de lac sau curcubeu adus din toplitele proprii ale ocoalelor silvice sau din pastravariile apropiate, acum au trecut 10-15 ani de cand acest lucru nu s-a mai facut. Nici macar cu 1 puiet. Sa nu mai vorbim de lostrita, care se mai gaseste doar in muzee si poate la vreo 3-4 pastravarii in Caras-Severin si Suceava si aici intr-un numar foarte mic.

Dar parca toate acestea nu sunt de ajuns pentru muscar. Taierea masiva a padurii si defrisarea completa a unor versanti nu numai ca a avut si are efect asupra mediului, dar si asupra pestilor si a habitatului acestora, in special lipanul simtind acut aceste schimbari. Daca pana mai ieri debitul unui rau era mic, acum acesta s-a dublat poate chiar triplat, crescand astfel viteza apei. Pentru a-si asigura hrana pestele depune un efort mult mai mare, pierde energie in plus si astfel se poate influenta
dezvoltarea anuala, cresterea fiind mult mai mica decat cea normala. Numarul viiturilor creste si el, afectatand in mod direct adapostul pastravului. Lipanul sufera poate chiar mai mult, stiind faptul ca nu are un adapost stabil, el stand mai mult in repezusuri si sucaturi. Totusi pestele primeste in astfel de conditii mai multa hrana la fund, preferand sa nu mai urce la suprafata pentru a manca , deci in detrimentul muscarului. Nu o data mi s-a intamplat sa observ acest lucru. Se stie ca pastravul mananca foarte bine la musca artificiala dupa o ploaie torentiala dupa care se insenineaza si incepe a umbla musca naturala, cu conditia ca apa sa fie limpede si sa nu-i creasca debitul. Acest lucru este posibil doar intr-un bazin hidrografic inchis, adica cu versanti impaduriti inchisi. Un astfel de loc mai exista in amonte de Balea-Lac pe Laica, deoarece din versantii Fagarasului nu s-a exploatat inca padure.

Factorii naturali contribuie si ei la reducerea numarului de exemplare, dar nu sunt la fel de amenintatori asupra speciilor de salmonide precum cei artificiali. O viitura poate duce cascadele, mai ales pe cele colmatate, de pe cativa kilometri buni daca acestea nu au fost foarte bine curatate si ancorate. Problema care urmeaza este evidenta. Acele cascade nu vor fi refacute repede din lipsa de fonduri materiale. Totusi sa speram ca cineva, poate un padurar, va dori sa faca ceva pentru acel fond si ii va fi mila… Raiul pastravului – cascada este atat o delectare pentru privitor cat si un loc de protectie si hrana. Pentru muscar, cel putin pentru mine, este un loc unde poti sa visezi la marea captura avand sanse reale, singura problema fiind ca aceasta sa nu fie colmatata, caz in care risti sa prinzi orice altceva decat ceea ce urmaresti. Si daca nu gasesti un pastrav, de obicei si de preferinta indigen sau un lipan, atunci te multumesti cu un porc subacvatic adus accidental de rate si gaste-cleanul. Desi o specie considerata ca fiind specifica dealurilor si podisurilor inalte, acesta s-a adaptat foarte bine conditiilor montane, concurand la mancare pastravul si lipanul. Daca cobori pana la luciul unui lac de munte, de exmplu Fantanele-Belis, pana ieri raiul pastravului si a lostritei ba chiar si a coregonului, descoperi ca ai sanse sa prinzi biban, un peste rapitor ceva mai zvapaiat decat cleanul. Acesta a fost adus accidental de catre ratele si gastele salbatice care au poposit pe luciul de apa, fiind purtatoare de icre deja fecundate.

Muscarul a fost si va ramane cel mai sportiv dintre pescari. Frumusetea si duritatea locurilor prin care trebuie sa-ti croiesti drum te fascineaza. Atata duritate si frumusete adunata la un loc nu gasesti nicaieri. Conditiile insa sunt cele prezentate mai sus. Nu vreau sa generalizez, dar se intampla foarte des. Sportivitatea nu consta numai in faptul ca te lupti direct cu pestele, il vezi cand ataca musca , alegand-o de bunavoie , dar si in conditia fizica pe care trebuie sa o ai. Fara de aceasta este imposibil sa pescuiesti la musca, mai ales in zilele noastre cand trebuie sa cauti mult pana gasesti pestele, iar dupa ce-l gasesti nu stii daca data viitoare vei mai gasi acolo altul. Ramai insa cu placerea de a iesi in mijlocul naturii si daca nu gasesti un pastrav sau lipan atunci incerci sa prinzi macar un clean, caruia daca i s-ar arunca un carlig gol in apa si pe acela l-ar lua. Odata ce dai de o cascada iti dai seama ca nu ai cum pescui acolo deoarece ori este prea colmatata si apa se scurge pe sub podina, fiind doar un simplu suvoi, ori din cauza poluarii (a peturilor si gunoiului aruncat) si a crengilor care fac imposibila orice lansare. Poti astfel continua sa visezi la marea captura fara sa ai macar vreo sansa, nici macar teoretica. Te resemnezi si pleci mai departe cu gandul ca poate acesta este un loc unde pestii se pot adaposti in voie fara sa fie amenintati de cineva. In momentul in care un nor isi face aparitia poti sa iti faci bagajele. Imediat ce incepe ploaia apa se tulbura curmandu-ti aproape orice sansa la vreun peste in ziua aceea. Nu esti sigur nici a doua zi ca vei putea pescui din nou pe o apa limpede. Dar in momentul in care dibuiesti adapostul unui pastrav sau poate vreun lipan prin vreun sucat ai toata ambitia sa te lupti pentru a-i scoate datorita unui motiv foarte simplu: pot fi unicii pe o raza de cativa kilometri. Si ce poate fi mai frumos decat atacul unui pastrav sau a unui lipan…

Acel moment este unic. Poate ca pastravul este singurul peste pe care il poti vedea plecand ca si o racheta din adapostul sau pentru a-si neutraliza prada si apoi a se bate pentru propria-i viata cum numai el stie sa o faca. Poate ca lipanul este singurul care sta in fata fortei apei si isi ataca prada cand aceasta este purtata pe cele mai volburoase valuri ale raului. Poate ca acestia sunt pestii care urmaresc prada din suvoi sau sucat pana la marginea lui unde o ataca spre satisfactia noastra. Poate ca acestia sunt pestii de care avem atata nevoie noi muscarii si nu numai, dar pentru care uneori nu se face nimic constructiv ci mai degraba distructiv.

Poate ca asa arata ziua unui muscar in unele locuri. Ideal ar fi sa fie cat mai rare. Totusi sa nu uitam ca uneori, intr-o anumita masura, totul depinde de experienta si incheietura mainii, dar si de conditiile meteorologice, solunar si de ce nu…noroc. Si daca in urma cu 15 ani aveai sanse sa prinzi pastrav si lipan cu media undeva mai mare cu 10-15cm decat dimensiunea legala ,acum aceste cazuri sunt tot mai rare. Nu mai putem sa ne gandim la peste de 2-3kg ca fiind ceva comun si obisnuit in apele de munte, ci mai degraba raritate sau inexistenta. Este dureros mai ales pentru muscari care ajung pana la urma sa se multumeasca cu alternative-clean si biban, evident daca exista si acestea. Important este faptul ca s-a petrecut o zi de muscarit in mijlocul naturii, chiar daca privelistea te-a dezgustat uneori intr-atat de tare incat sa-ti fi dorit sa pleci imediat acasa. Un lucru este cert: muscarul, ca si orice alt pescar, va continua sa viseze la marea captura…