Salaul la trena (trolling) pe lacurile de baraj

Pescuitul la trena, in Europa, se practica prin traditie in zona nordica a continentului si in citeva lacuri mari situate mai la sud, cum ar fi lacul Leman.

Este deajuns sa ne uitam pe o harta ca sa ne dam seama ca lacurile foarte intinse sunt situate la nord, lucru valabil si pentru continentul american. Pestii cei mai cautati la trena in nordul Europei sunt stiuca si pastravul de lac. Bibanul se prinde si el la aceasta tehnica fara probleme nefiind insa un peste cautat in aceste regiuni.

Salaul este in general absent sau rar in aceste tari.
Eu m-am familiarizat cu trena in anii 80, in Irlanda, insula cu lacuri foarte intinse, in general putin adinci. Stiucile pe aceste lacuri nu stau toate in mal, la stuf si nuferi, ca pe micile riuri si canale de pe continent, ci migreaza dupa bancurile de rosioare si platici. O sa gasiti stiuci si pe la maluri, mai mult mirlitele, cele adevarate, care depasesc metrul, se prind de cele mai multe ori departe de tarm. Suprafetele intinse de apa fac ca pestele a adoptat un comportament asemanator cu cel al pestilor marini. De aceea pescarul nu poate sti unde sa caute pestii si pentru a-i gasi a inventat aceasta tehnica.

Cum am ajuns sa pescuim salaul in felul asta ?

Pina in 1997 pescuisem pe riuri, lacuri naturale mici si mari, chiar pe fluvii, insa niciodata pe lacuri de baraj. Pestele la care ma specializasem era stiuca, prindeam si biban din intimplare, fara sa-l caut, si cite un salau din cind in cind, mai ales pe seara, dar intotdeauna cind dadeam la stiuca. Exact aceeasi experienta o aveau si prietenii mei, prienteni cu care pescuiam de aproape 20 de ani.

Deci in octombrie 1997 am ajuns la Mequinenza, in Spania, sat in dreptul caruia sunt, unul deasupra celuilalt, doua lacuri de baraj reputate pentru salau, somn si black bass.
Am fost dintr-o data comfruntati cu mai multe probleme la care nu ne gindisem :

– Pestii de aici nu-i cunosteam asa de bine ca pe stiuca. Black bassul nu-l cunosteam de loc.
– Clima care nu corespundea de loc cu ce cunosteam in Europa de nord. In octombrie venisem cu un echipament de iarna si cind am ajuns la Mequinenza erau 30° C la 9 dimineata.
– Faptul ca lacurile erau foarte intinse nu ne jena, eram obisnuiti, dar nu cu adincimile care plecau de la 30 m la mal pina la 60 m in anumite locuri. Erau, fireste, si locuri mai putin adinci. Insa pe un lac de baraj sunt scufundate si copaci si case si poduri, lucruri care pe sonar se traduc printr-o trecere brusca de la 20 m la 10 m si iar coboara brusc la 20 m.

Problema climei s-a rezolvat cel mai repede. Pina la urma am apreciat caldura care s-a mentinut tota saptamina intre 25° si 30°, mult mai agreabil decit frigul si ploaia permanente pe care le aveam in regiunile nordice pe care le frecventam de obicei.
Pe lacul inferior, nu departe de sat am gasit si salai si somni intr-un loc unde era o sosea scufundata si niste ruine de case tot sub apa. Ruinele alea si-au facut o pasiune din colectionarea nalucilor de toate felurile. Tocmai acolo se ascund insa si pestii asa ca n-ai incotro, acolo trebuie dat. Deci in apropierea satului nu ne-am simtit pierduti si am gasit pestele relativ usor.

Am decis insa sa ne ducem pe lacul superior. Acesta, gigantic, este de o frumusete de ti se taie rasuflarea. De o lungime de 110 km, a inundat o vale complect salbatica, deci nu gasesti sub apa poduri, case si copacii sunt numai lipiti de maluri, acestea fiind in general foarte abrupte. De aici si adincimile de 30 m chiar la mal.
La inceput am pescuit linga maluri, in mici golfuri unde apa era relativ putin adinca (2-10m), si am prins citiva strapazani si citiva somni minusculi. Ne-am dat repede seama ca in luna octombrie nu stau ei asa de aproape de suprafata mai ales ca apa era foarte limpede.
Si asa am inceput sa trenam in cautarea salailor. Pina la urma i–am gasit si incet, incet, am ajuns sa punem la punct tehnica de a gasi salaii pe marile lacuri de baraj.

Unde, cum si cu ce ?

Pe toate lacurile sau riurile mari pescarii localnici sunt intotdeauna mai avantajati decit turistii. Avind experienta de ani si ani in acel loc, cunosc obiceiurile pestelui in functie de sezoane, temperatura si presiune atmosferica. La fel si eu in unele lacuri irlandeze, pe care le-am pieptanat ani si ani, nu mai am de mult nevoie de sonar si de ghid care sa ma duca unde sunt pestii.
Cind ajungem insa entru prima oara pe un astfel de lac sunt necesare mai multe lucruri ca sa ajungem si noi sa prindem ceva, chiar daca nu asa de mult ca pescarii localnici.

– Barca cu motor este indispensabila. La visle poti sa pescuiesti prin imprejurimi, daca te duci departe si incepe un vint puternic sau vreo furtuna cam greu sa te intorci rapid. Ca sa pescuiesti la trena vislind mai multe ore trebuie o conditie fizica iesita din comun.
– Sonarul este un atu major. Nu il consider indispensabil insa este util ca sa stii la ce adincime evolueaza nalucile utilizate, la ce adincime stau pestii si evita pierderea multor vobere care costa scump pina la urma.
– Nalucile care sa coboare cit mai adinc. Ar fi ridicol sa trenezi niste voblere care evolueaza chiar linga suprafata.

Nalucile care mi se par mai adaptate sunt voblerele de tip cranck bait cu barbeta cit mai lunga:

Am utilizat si voblere enorme pentru trena in mare. Am si prins cu ele. Am unul, articulat, de 22cm care coboara la mai mult de 13 m. Trage insa de lanseta asa de tare incit e indoita la maximum tot timpul, cind se agata vreun peste nici nu simti, si ca sa-l recuperezi devine pina la urma obositor. Am incercat si oscilante grele, merg bine insa daca se agata si se rupe firul nu ies la sprafata asa cum fac voblerele pe care le recomand.

Deci se treneaza aceste voblere cam intre 50 si 100m de barca. Viteza barcii este cea a unui om care merge normal. Viteza ideala se simte in mina care tine lanseta dupa felul in care munceste voblerul. Aici intervine si sonarul. Trenati linga o treapta naturala care se gaseste sub apa, sau pe plaje care coboara lin. Dupa sonar va dati seama la ce adincime barbeta voblerului incepe sa atinga fundul. Nu insistati pe adincimi unde voblerul atinge fundul, caci pina la urma o sa se agate, ci luati-o oblic spre partea adinca in asa fel incit voblerul sa evolueze intre 1 si 2m deasupra. Alte locuri bune sunt si falezele care coboara brusc chiar daca se duc foarte adinc.

Nu mai acord de mult importanta faptului ca vad sau nu pesti pe ecranul sonarului. Am remarcat ca de fiecare data cind vedeam bancuri de pesti, care n-ai de unde sa stii ce specie sunt, nu prindeam nimic. Cel mai important de reperat sunt adincimile, natura fundului si obstacolele, caci in jurul lor sunt tot timpul pestii.
Deci acum stim sa trenam si cu ce. Dar obiectivul nu este doar sa pescuim cu aceasta tehnica ci sa gasim locurile unde sunt pestii ca sa-i putem prinde lansind twistere, monturi cu peste mort etc.

In momentul cind prindeti un peste, dupa ce ii scoateti cirligul (si ii dati drumul), mai trenati inca vreo 200 de metri. Sunt sanse sa mai prindeti unul. Oricum va intoarceti si mai treceti odata prin acelasi loc. Daca sunt mai multi pesti care stationeaza pe locul ala o sa mai traga unul. In cazul asta ati gasit postul. Puneti ancora si incepeti cu twisterele

Alt fenomen pe care l-am vazut pe lacurile de baraj este faptul ca salaii si somnii nu stau tot timpul in apropierea fundului. In zilele calduroase am prins des la trena salai si somni intre doua ape, 5-7m adincime, cind fundul era intre 45 si 55m. Probabil ca urmaresc bancurile de obleti care se deplaseaza la nivelul termoclinei.

In 1997 Mequinenza nu era asa de cunoscut cum e acuma. Pe vremea aia singurii organizatori locali pentru voiaje de pescuit erau nemtii de la Bavarian Guiding Service. Ei o faceau si pe ghizii pentru clientii care se simteau pierduti . Deci pescuiau cam 300 de zile pe an fiecare si stiau posturile unde stau salaii in functie de sezon si temperatura. Ei nu aveau deci nevoie sa-i caute, si rideau cind au vazut metoda noastra.

Acum Mequinenza e o destinatie cunoscuta si pestii, prinsi de mai multe ori, au cam invatat lectia. Nu mai stau pe aceleasi posturi unde zi de zi veneau turistii sa-i caute, si sunt zile cind chiar si ghizii, nu ajung sa-i localizeze.

Deci de vreo doi ani incoace am avut deosebita placere sa vad ghizii care rideau de noi in 1997, cautind salaii la trena. Deci tehnica noastra n-a fost chiar asa de proasta si, seara la bar, a venit si rindul nostru sa ridem de ei.