Stramtoarea Lazurilor, strunga adanca taiata-n stanca muntelui, are ziduri inalte ce par ca se-nchid deasupra pribeagului ce se-ncumeta sa intre in salbaticia locului. In intunecimea grotelor din peretii de stanca si-au aflat salas salbaticiunile codrului, si-n dulbinile adanci stau ascunsi craii cu rubine.
Iesii din chei, dupa vreo doua ceasuri de truda, am ajuns la primul popas, ce inca si azi poarta numele de ”magazin“, ce era candva o mica halta in calea trentului forestier si un mic punct de desfacere pentru palmasii padurii a alimentelor de stricta necesitate in munte.
Din cascadele podite, vechi, imbracate deja in strat gros de muschi, ici colo fulgerau pastravi si-n marginea bolovanilor mari, pescarusi batuti in nestemate pandeau prada.
Paraul Lazuri isi aduna apele ca lacrima din izvoare laterale, iar mai sus de al doilea popas, doua paraie mici isi mpreuneaza cursul, Soimusul si Toplicioara, iar de aici in jos, paraul se numeste Lazuri de Rosia.
Pe paraul Soimusului urcam pe drumul forestier, la pas usor, lansand musca pe suvoaiele ce alearga pe lespezile de piatra, ori printre strungile de apa de langa bolovanii lustruiti de secole, ferindu-mi montura de coroanele arinilor si fagilor, ce uneori se pleaca pana-n albie. Pastravii cei mari si impliniti, chemati de tainele iubirii, incepeau sa urce peste praguri si cascade, saltand fulgerator, cazand apoi obositi in suvoaie mai linistite de unde, cu noi puteri, isi urmau pribegia pana-n ultimul izvoras al vietii.
Deasupra paraului inca mai roiau in zborul greoi al aripilor largi mustele de carabete, in grai local ”caprele“ si zeci de cosasi sareau din ierburi pana-n oglinda apei, deranjati din concertul lor matinal.
In cotul de sus al Soimusului, intr-o dulbina ce trece de un stat de om, apa se framanta de peretii de piatra, formand un vartej larg apoi, in valuri marunte, apa se arunca-n strunga dintre doua stanci mari.
Din legea nescrisa a pastravilor, in asemenea locuri nu stau decat craii cei mari si flamanzi caci, din asemenea ape adanci, pestii cei mici fug spre suvoaie cu locuri ferite si hrana bogata.
Imi fac varga si pun o singura musca mare, cu aripi usor brumate, cu parul din penele unui porumbac, apoi cobor si, ascuns in spatele unei tufe de mure, lansez usor in marginea peretelui de stanca.
Musca pluteste usor, un mic suvoi de apa o afunda la o palma sub luciu si vad cum, din peretele de stanca langa care a stat ca lipit, a saltat usor pastravul.
O clipa doar, mana se-ncordeaza, struna fuge tare, craiul trage spre adancurile bulboanei, se-nvarte în vartejul larg, cauta drumul scaparii printre strunga dintre bolovani, poate alta data a reusit, dar acum revine obosit, se culca pe apa si-l iau usor in plasa paletei. Pastrav mare, cu irizatii violete, crescut in adancul dulbinei pe care a stapanit-o poate ani la rand, pana s-a implinit gros la trup, cu gura zimtuita de ferastraie agere si marunte.
Il iau si-l pun pe pat de cetina si cimbrisor in cosuletul de nuiele de salcie, facut acum un veac de cosari mesteri moroseni, si-l acopar cu menta uda, in datina veche a muscarilor.
Apoi ma duc la sipotul ce curge pe scoc de soc, rece ca gheata, unde vine si Vasalica Mot, vechi padurar, paznic, pescar, cu pasi socotiti, micsorati de povara anilor. Se uita la peste, apoi zice: “L-am mai vazut colo in strunga dar no venit la musca mea, l-am mai probat, apoi nu l-am mai necajit“.
Langa popas, in jurul focului aprins de Nicu, frigandu-ne bucatile de clisa cu ceapa, ne-am povestit de vremurile bune, cand pe vale urca trenutul in tacanitul marunt al rotilor, ani in care, jos de tot, in sat, la moara lui Lica, lipanii cei mari sareau la prima cadere pe apa a mustei, apoi alte intamplari acoperite incet de ceata anilor.
citit undeva
